Schedule a Visit

Nulla vehicula fermentum nulla, a lobortis nisl vestibulum vel. Phasellus eget velit at.

Call us:
1-800-123-4567

Send an email:
monica.wayne@example.com

Noțiuni jungiene esențiale

Become who you are. Do what only you can do. Be the master and sculptor of yourself (Nietzsche)

Persona

În latină, persona înseamnă mască, personaj. Așa cum explică Jung, persona reprezintă masca socială pe care individul o prezintă societății, având un dublu rol: pe de o parte este menită a prezenta individul într-o anumită lumină și a crea o anumită impresie celorlalți despre el, iar pe de alta, are rolul de a ascunde adevărata natură a individului respectiv. Dezvoltarea unei persone viabile și funcționale face parte din adaptarea individului la viața socială. Un eu solid relaționează cu viața exterioară prin intermediul unei persona flexibile. În schimb, identificarea cu rolul social (de cele mai multe ori prin intermediul profesiei: doctor, profesor, artist etc) împiedică dezvoltarea psihologică. Pericolul constă în identificarea personei cu persoana: a tenorului cu vocea lui, a profesorului cu manualele din care predă etc. Rezultatul acestei identificări este o persoană superficială și conformistă, cu o preocupare excesivă pentru părerile celorlalți și cu un foarte scăzut nivel de diferențiere între ea și societatea în care trăiește.

Umbra

Noțiunea de umbră reprezintă una din cele mai mari contribuții ale lui Jung la psihologie. Prin umbră personală se poate înțelege „depozitul tuturor aspectelor ce aparțin unei persoane, care sunt inacceptabile și dezagreabile pentru respectiva persoană.” Cele mai frecvente aspecte de umbră sunt cele legate de invidie, agresivitate, lăcomie, lene, gelozie, rușine. Însă umbra nu are mereu conotații negative. Uneori, sunt refulate aspecte pozitive ale persoanei. Umbra reprezintă atribute necunoscute sau mai puțin cunoscute eului. Când observăm la alții propriile noastre porniri, tendințe sau comportamente neconștientizate, vorbim despre ceea ce se numește proiecție de umbră. De noi depinde dacă umbra ne devine prieten sau dușman. Un autor jungian explică cum umbra seamănă cu o ființă umană cu care trebuie să conviețuim, prin concesii, apărări sau iubire, în funcție de împrejurări. Umbra devine ostilă numai dacă e tratată cu lipsă de înțelegere sau este ignorată. Indiferent ce formă ia, umbra reprezintă întotdeauna latura cealaltă a eului.

Anima și animus

Anima reprezintă partea feminină din psihicul bărbatului, iar animus reprezintă partea masculină din psihicul femeii. Anima se modelează în relația cu mama și întruchipează toate însușirile psihologice feminine ale bărbatului: stări sufletești, sentimente, presimțiri, receptivitate la irațional, și cel mai important, relația cu inconștientul. Trăită negativ, anima se va exterioriza prin stări de iritare și depresie, prin nemulțumire permanentă și sensibilitate exagerată. Sau se mai poate manifesta prin observații devalorizante, înveninate și înțepătoare. Acestea îl împing pe bărbat în jocuri intelectuale nevrotice si distructive, care îi împiedică contactul cu realitatea. Pe de altă parte, aspectele pozitive ale animei ajută bărbatul la găsirea unei partenere potrivite și la ascuțirea discernământului, la discernerea valorii de nonvaloare iar această armonizare cu valorile autentice, îi deschide drumul către adâncurile psihicului. Anima se manifestă pozitiv atunci când bărbatul își ia în serios sentimentele și stările de spirit și le consemnează în scris, pictură, sculptură, muzică, dans. Dacă mai apoi reflectează la ele, tot mai multe conținuturi vor ieși la suprafață, iar legătura cu inconștientul va fi întărită.

Animusul se modelează în relația cu tatăl, iar atunci când este negativ, se poate manifesta sub formă de convingeri “sfinte”, radicale, încăpățânare și răceală. Atunci când se manifestă pozitiv, la fel ca și anima, el poate arunca o punte către inconștient și conferă femeii calități precum inițiativa, curajul, obiectivitatea și înțelepciunea spirituală. Acestea sunt arhetipuri mediatoare în relația cu psihicul și sunt organizate fiecare, pe patru nivele de dezvoltare. Pentru că sunt proiectate pe sexul opus, atunci când nu sunt conștientizate, anima și animus pot genera multe neplăceri, producând rupturi și crize conjugale sau relaționale, pentru că proiecțiile de acest fel creează dependențe de persoana cu care sunt asociate. Anima și animus trebuie lucrate atât de mult, încât o persoană să nu se mai identifice cu ele. Anima și animus reprezintă nivele și mai adânci ale psihicului decât umbra, și de aceea, Jung spunea că integrarea umbrei “trebuie să fie lucrarea ucenicului, pe când integrarea lui anima și animus, opera maestrului.”

Sinele

Sinele este în același timp nucleul, dar și totalitatea psihicului uman. În vise, el apare ca având diverse vârste, ceea ce arată că ne însoțește în toate etapele vieții, ca un ghid interior. Are un caracter atemporal și de omniprezență, care nu poate fi cuprins în totalitate în domeniul conștientului. Realitatea psihică interioară a individului are o finalitate secretă, iar aceasta este realizarea Sinelui, ca țel interior. Sinele este adesea reprezentat ca o imagine a omului cosmic, ca mister al totalității omului.

Pentru lucrul cu toate aspectele inconștientului, inclusiv pentru relaționarea cu Sinele, este vital ca eul să funcționeze cât mai normal cu putință. Altfel, apare pericolul identificării cu Sinele, care duce la inflaționare. De altfel, păstrarea laolaltă a tuturor contrariilor interioare fără a cădea în extreme, e una dintre cele mai dificile sarcini ale procesului de individuare. Cu cât se amplifică conexiunea cu sinele, iar persoana încearcă să-și urmeze inconștientul, cu atât nu mai poate acționa numai după placul eului. De multe ori, apar schimbări majore în viața unei astfel de persoane, cum ar fi despărțiri de familie, partener sau anturaj, pentru a se regăsi pe sine. Desigur că Sinele nu se poate reprezenta decât simbolic.

Jung consideră că Sinele se află în continuă transformare pe tot parcursul vieții, iar toate imaginile arhetipale care ne însoțesc de la naștere până la moarte, sunt aspecte ale acestui arhetip central.

Realizarea sinelui reprezintă țelul suprem al psihicului, în care opusele nu mai relaționează prin conflict, ci prin compensare. Sinele devine deci, recipientul și organizatorul tuturor opuselor. Întâlnirea celor două poziții generează o tensiune încărcată cu energie și creează un al treilea lucru viu, o ieșire din suspensia dintre opuse, o naștere care duce la un nou nivel al ființei, la o nouă situație. Acest al treilea lucru și noul nivel al sinelui, care culminează cu unificarea opuselor, este cvasiidentic cu Sinele.

Inconștientul colectiv

Noțiunea de inconștient colectiv își are originea într-un vis al lui Jung. În vis, el intra într-o casă situată pe mai multe nivele. Pe măsură ce cobora, interiorul camerelor devenea din ce în ce mai vechi: din perioada rococco, medievală, din antichitate și din preistorie. Pentru Jung, semnificația acestui vis este foarte clară: el indică diferitele straturi succesive ale conștiinței. Visul lui reprezenta diagrama structurală a psihicului uman, dar indica și existența unei naturi impersonale mai profunde decât acesta.

Spre deosebire de inconștientul personal, cel colectiv nu se formează pe parcursul vieții individului, ci este moștenit. Este compus din forme preexistente (arhetipurile), care nu pot fi cunoscute ca atare ci numai prin mijlocirea imaginilor sau a simbolurilor. Inconștientul colectiv seamănă cu un dulap uriaș plin de sertare (arhetipurile), în care fiecare dintre noi introduce conținut propriu, personalizat, în funcție de istoria noastră de viață și de trăirile noastre.

Arhetipurile

Jung susținea că inconștientul colectiv reprezintă un strat filogenetic suplimentar, care cuprinde întregul potențial psihic al omenirii. Pe baza acestui strat comun întregii umanități, fiecare persoană își construiește propria experiență de viață, dezvoltându-și o paletă unică de caracteristici psihologice. Arhetipurile inconștientului colectiv oferă temele principale ale existenței umane, pe baza cărora fiecare persoană își construiește propriul set de specificități. Inițial Jung a denumit aceste structuri imagini primordiale, apoi dominante ale inconștientului colectiv și apoi arhetipuri. Aceste experiențe arhetipale sunt întipărite în psihic ca forme fără conținut, care reprezintă doar posibilitatea unui anumit tip de abordare sau acțiune. Există o diferență între arhetipul ca atare, per se, care este profund inconștient, deci imposibil de reprezentat, și imaginile, ideile și comportamentele de natură arhetipală, pe care arhetipul le naște.

Arhetipurile combină universalul cu individualul, generalul cu unicul. Cu toate că sunt comune întregii umanități, ele se manifestă în același timp la nivelul fiecărui individ, în moduri specifice fiecăruia. Arhetipurile sunt entități dinamice, structuri vii, cu forță generativă, căutându-și propria modalitate de expresie în psihic și în lume. Ele sunt încărcate nu doar cu sens, ci și cu trăire afectivă. Pentru că ele stau la baza întregii existențe, acestea se manifestă în realizările artei, științei, religiei.

Enantiodromia

Conceptul aparține filosofiei taoiste. A fost apoi preluat de Heraclit, care afirma că totul devine în cele din urmă opusul său. Apoi Jung a introdus conceptul în lumea occidentală și l-a definit ca emergența opusului inconștient. Aceasta se petrece atunci când o tendință extremă, unilaterală, domină viața conștientă. Cu timpul, apare o contratendință puternică, care străpunge controlul conștient. Când lucrurile își ating maximul, adică ajung la o extremă, ele se transformă în opusul lor (Yi King, Cartea transformărilor). În viața cuiva, enantiodromia este momentul de cotitură, când lucrurile o iau în direcție opusă și când individul nu se mai regăsește în viața lui de până atunci. De obicei, odată cu enantiodromia începe și procesul individuării.

Individuarea

Tema individuării apare ca un laitmotiv pe tot parcursul operei lui Jung, reprezentând un fel de coloană vertebrală a întregii sale opere. În studiile sale despre arhetipuri și în special în cercetările sale despre alchimie, Jung a adăugat ulterior elemente suplimentare. Individuarea este un termen care indică potențialul unei persoane, de a se dezvolta psihologic plenar. Jung folosește termenul de individuare, atunci când se referă la dezvoltarea psihologică a individului, pe care o definește ca a deveni o personalitate nedivizată și integrată.

Unul dintre criteriile importante pe baza căruia se face evaluarea nivelului de individuare, este maniera în care vârsta biologică a unei persoane se potrivește cu nivelul de dezvoltare al acestor presupuneri și atitudini conștiente și inconștiente. Vorbind despre individuare, Jung a scris despre două mari etape ale vieții, respectiv despre prima și a doua jumătate a vieții, fiecare etapă având sarcinile ei de dezvoltare, secvențele și crizele sale specifice. Paradigma lui Erich Neumann, care a conceptualizat dezvoltarea personalității de-a lungul întregii vieți ca înscriindu-se în trei perioade sau faze majore, nu o contrazice pe a lui Jung, ci adaugă un grad util de diferențiere mai mare primei jumătăți a vieții, modelul lui Neumann fiind utilizat în prezent pe scară largă de către psihoterapeuții jungieni. Individuarea este dezvoltarea personalității, care are loc de-a lungul întregii vieți. Conceptul se referă la procesul devenirii acelei personalități care este cineva în mod înnăscut, ca potențial, de la începutul vieții, iar succesiunea stadiilor de dezvoltare în viața fiecărei persoane înregistrează trăsături comune, hazard și eșecuri.

Cele trei mari etape ale individuării, conform lui Erich Neumann:

  1. conținerea/hrănirea, adică stadiul matern sau etapa matriarhală
  2. adaptarea/ajustarea, adică stadiul patern sau etapa patriarhală
  3. centrarea/integrarea sau etapa individuală

În perioadele de tranziție dintre aceste etape, intervin două crize majore, respectiv adolescența și criza de la mijlocul vieții. Aceste stadii de dezvoltare nu reprezintă încăperi distincte și în întregime separate, ce sunt locuite o vreme și apoi lăsate în urmă la intrarea în camera următoare, ci ele indică mai curând atitudini predominante din perioadele importante ale vieții cuiva. Sunt stadii de dezvoltare care trec gradual dintr-una într-alta, iar trăsăturile lor nu se pierd, doar că devin mai puțin pregnante.